-Conferinta istoricului David Irving-
“Doamnelor si domnilor, Sunt sigur ca in prima parte a monologului meu nimeni din audienta nu ma va acuza ca arat prea mult respect bunului gust. Unul din lucrurile mentionate de moderator e cariera mea criminalista din ultimele 12 luni. A inceput acum aproape un an, la 30 octombrie 1989, in Berlin, “Sender Freis Berlin”, pentru a lua parte intr-o discutie de masa rotunda cu principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric al carui detalii exacte le-am uitat, intr-un program de televiziune intitulat “Berliner Salon”. Organizatorul programului mi-a telefonat la Londra, spunand: “Domnule Irving, atasez extrema importanta venirii dumneavoastra pentru a lua parte la acest program. Am fost totdeauna un mare admirator al lucrarilor dvs. Si de ani de zile am asteptat sa va am ca participant in discutia noastra saptamanala la masa rotunda. I-am raspuns: -Cine altul va fi prezent? Mi-a raspuns: -Oh, Eberhard Jaecker de la Universitatea din Stuttgart si prof. Arnd Mayer de la Universitatea din Princeton. Si a continuat cu o serie de nume. L-am intrerupt intreband: -Scuzati-ma ca va intreb, dar stiu acesti domni ca si eu am fost invitat? -Niciun fel de problema. -Bine. Apoi a spus: -Veti sta la Hotel Kempinsky. Dorim sa zburati cu British Airways si puteti sta acolo cateva zile. Totul e aranjat. Am facut deci rezervatia la Hotel Kempinsky. Osaptamana mai tarziu, scurt timp inainte de data programului, primest un embarassant telefon de la Sender Freies Berlin, in care mi se spune: “Ne pare rau domnule Irving, deoarece trebuie sa va dezinvitam. Toti istoricii germani invitati au refuzat sa participe la discutia de masa rotunda cu dvs.” Natural, asta nu este un fenomen nou. Ei stiu ca nu pot dezbate. Fiind pe aceeasi lungime de unda, toti repeta aceleasi minciuni. Nu sunt insa preparati sa dezbata cu cineva care vine din afara mafiei careia ei apartin.
“Doamnelor si domnilor, Sunt sigur ca in prima parte a monologului meu nimeni din audienta nu ma va acuza ca arat prea mult respect bunului gust. Unul din lucrurile mentionate de moderator e cariera mea criminalista din ultimele 12 luni. A inceput acum aproape un an, la 30 octombrie 1989, in Berlin, “Sender Freis Berlin”, pentru a lua parte intr-o discutie de masa rotunda cu principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric al carui detalii exacte le-am uitat, intr-un program de televiziune intitulat “Berliner Salon”. Organizatorul programului mi-a telefonat la Londra, spunand: “Domnule Irving, atasez extrema importanta venirii dumneavoastra pentru a lua parte la acest program. Am fost totdeauna un mare admirator al lucrarilor dvs. Si de ani de zile am asteptat sa va am ca participant in discutia noastra saptamanala la masa rotunda. I-am raspuns: -Cine altul va fi prezent? Mi-a raspuns: -Oh, Eberhard Jaecker de la Universitatea din Stuttgart si prof. Arnd Mayer de la Universitatea din Princeton. Si a continuat cu o serie de nume. L-am intrerupt intreband: -Scuzati-ma ca va intreb, dar stiu acesti domni ca si eu am fost invitat? -Niciun fel de problema. -Bine. Apoi a spus: -Veti sta la Hotel Kempinsky. Dorim sa zburati cu British Airways si puteti sta acolo cateva zile. Totul e aranjat. Am facut deci rezervatia la Hotel Kempinsky. Osaptamana mai tarziu, scurt timp inainte de data programului, primest un embarassant telefon de la Sender Freies Berlin, in care mi se spune: “Ne pare rau domnule Irving, deoarece trebuie sa va dezinvitam. Toti istoricii germani invitati au refuzat sa participe la discutia de masa rotunda cu dvs.” Natural, asta nu este un fenomen nou. Ei stiu ca nu pot dezbate. Fiind pe aceeasi lungime de unda, toti repeta aceleasi minciuni. Nu sunt insa preparati sa dezbata cu cineva care vine din afara mafiei careia ei apartin.
Am spus deci, domnului de la Sender Freies Berlin: “Bine, regret foarte mult, in ceea ce ma priveste am cumparat bilet de avion, am facut rezervatia la Hotel Kampinsky si , deci, voi fi acolo.” Mi-a raspuns: -“Nu. Nu, domnule Irving, nu ne intelegeti, nu va invitam sa participati la acest program.” Le raspund: -“All right, nu trebuie sa va ingrijorati despre aceasta. Nu voi fi in studioul dvs.” -“Dar unde veti fi atunci?” I-am raspuns: -“In afara studioului, voi fi cu prietenii mei.” Si asa am produs o demonstratie in Berlin pe Mansurenallee, in fata postului Sender Freies Berlin cu cativa din prietenii mei.
Dl Ernst Zundel a organizat gasirea acestor prieteni pentru mine, pe care nu ii cunosteam inainte, si am marsaluit in sus si in jos prin fata postului, cu presa germana observandu-ne pancardele in limbile engleza si germana, care spuneau: “Istoricii germani sunt mincinosi si lasi!” Mesajele erau in asa fel concepute incat sa le poata intelege si cel mai neinstruit german. Spun aceasta pentru a ma legitima ca profet, deoarece era ziua de 30 octombrie 1989, si nu 30 octombrie 1990. In acea zi, pentru a pune mai multa sare pe ranile profesiunii istorice germane, am aranjat o conferinta de presa la Hotel Kempinsky in Berlin, invitand toata presa, televiziunea si radioul, la care au aparut 30-40 de jurnalisti. Si asa, cu jurnalistii sezand in jurul meu la o masa, (nu stiu ce mi-a venit, am incercat sa ii fac sa se jeneze), le-am spus: “Stiti, nu ma veti crede in ceea ce va spun, dar in 12 luni, Germania va fi reunuficata.” Stiam ca pentru acesti ziaristi nu exista idee pe care s-o dispretuiasca mai mult decat ideea ca Germania sa fie unificata din nou si sa fie iarasi mare, si le-am spus din nou: “In 12 luni de acuma Germania va fi reunita”, si Jove! Am nimerit la ultimul pound, shilling si penny! Cateva saptamani mai tarziu, circulam prin Austria si ultimele angajamenta de a vorbi erau in Salzburg si Innsbruck. Pe atunci politia austriaca ma urmarea. Jos la hotel la receptie astepta politia, asa ca am reusit sa ies din hotel pe usa din spate. Am organizat un miting, dar nu in Salzburg, ci peste frontiera, la Freilassing. Dar mai nimeni nu a venit. Asta realmente m-a mirat. Motivul insa a fost ca in acea seara, era 9 noiembrie anul trecut, si toata presa era lipita de televizor, deoarece zidul Berlinului fusese dat jos. Cateva saptamani dupa aceea, ziarul Daily Telegraph din Londra dadea stirea pentru prima data de ceea ce eu afirmasem in 30 octombrie la conferinta de presa: “Domnul Irving a fost singura persoana care a afirmat la o conferinta de presa din 30 octombrie ca Germania va fi unificata in 12 luni. La acel timp, noiembrie 1989, nimeni nu vorbea de reunificarea Germaniei.” Daily Telegraph m-a intrebat: “Dle Irving, de ce niciunul din ziarele germane n-a citat ce ati afirmat dumneavoastra privind unificarea?” I-am raspuns: “Jurnalistii de pretutindeni au aceeasi uniforma caracteristica. Orizontul lor nu se extinde peste orizontul unui capac de closet. Ei nu pot vedea prea departe. Ei nu pot vedea ceea ce pot vedea istoricii… Cred ca asta demonstreaza ceea ce am sustinut intotdeauna, ca daca stai cu nasul in arhive, cu nasul lipit de documente, ai mult mai multe sanse sa fi corect in aprecieri. Imaginati-va, acum sapte ani, in 1983, sunt la o conferinta de presa organizata de revista vest-germana Stern, in Hamburg. Revista Bild-Zeitung, care e organul de opozitie in Germania, m-a adus ca reporter al lor. Eu sunt foarte familiarizat cu cazul lui Hitler. Am studiat 20 de ani istoria lui Adolf Hitler. Am construit o intreaga cartoteca cu viata lui – 30.000 de subiecte – si cand mi-au spus ca vor publica jurnalul lui, stiam ca e un fals. Deci Bild-Zeitung m-a intrebat: “Sunteti dispus sa apareti ca un corespondent de presa al nostru si sa le daramati toata conferinta de presa?” Am fost de acord. Am fost primul la microfon si am fost primul sa pot pune intrebari calor de le Der Stern. Le-am spus deschis: “Jurnalul e un fals. Jurnalul lui Adolf Hitler e un fals!” Au cheltuit 9 milioane de D-Mark pentru el. Toti istoricii germani au spus ca e autentic. Eberhard Jaecker a spus si el ca e autentic si deci trebuie sa fie autentic.” Dar nu era autentic! Am aceleasi sentimente asupra holocaustului. Voi vorbi si de cazul Rommel. E insa acelasi gen de istorie, deoarece cand ne uitam la istoria Feld-Mareschalului Rommel si la legenda ca a fost un membru al miscarii de rezistenta contra lui Hitler, ca a fost un erou al lui 20 iulie 1944, o istorie ce am auzit-o de 40 de ani, de la al II-lea razboi incoace, gasesc ca nimenea nu s-a ostenit sa verifice documentele, toti au crezut ceea ce au scris altii despre el si numai atunci cand te referi la documente vezi ca adevarul e in alta parte. Cam asa au fost lucrurile si in Toronto acum 2 ani. Am fost chemat ca expert istoric la procesul lui Ernst Zundel, la care aparatorii lui Zundel mi-au aratat “Raportul Leuchter”, care este testul de laborator al crematoriului si a camerrelor de gazare. Ca o persoana care am studiat la Universitatea din Londra chimie si fizica si stiintele exacte, stiam ca am in fata un rezultat exact. Nu exista o alta interpretare posibila. Si deodata tot ce am citit in arhive a devenit clar si de inteles. Trebuie sa accepti ca daca nicaieri in arhive nu este vreo evidenta ca au avut loc gazari, ca daca nu exista niciun singur document german ce se refera la gazare de fiinte umane, si daca nu exista nicio referinta nicaieri in arhivele germanela vreun ordin dat de cineva pentru gazare de oameni, si daca, pe de alta parte, testele forensic (la scop) de laborator al crematoriului si al camerelor de gazare de la Auschwitz nu arata niciun rezidu semnificativ de component cyanidic, atunci toate acestea nu pot decat sa insemne un singur lucru, ca n-au existat camere de gazare. Atunci cum ne putem explica faptul ca de 45 de ani de la finele celui de al II – lea razboi mondial, am fost toti coplesiti de vina comuna: Ideea ca rasa umana s-a facut responsabila de lichidarea a 6 milioane de fiinte umane prin gazare ? Raspunsul e acesta: Am fost supusi celei mai mari ofensive propagandistice pe care rasa umana a cunoscut-o. A fost condusa cu atata finete, cu atata rafinament, cu atata participare financiara, ca n-am fost capabili s-a recunoastem ca o ofensiva propagandistica de la inceput pana la sfarsit. Si acuma vedem aceste arme ca circula la orizont – in toata uratenia lor – si cea mai mare arma, bineinteles, in toata aceasta campanie propagandistica contra adevarului, din 1945 incoace, a fost vaporul Auschwitz! Si ne-am gasit in sfarsit, si noi, profesiunea istorica, si in particular profesiunea de revizuire a istoriei, insarcinarea noastra majora : “Scufundati vasul Auschwitz!” V-am prevenit ca nu voi arata respect pentru bon-ton in prima parte a acestui monolog. Scufundati vasul Auschwitz! Dar noi nu mai avem nevoie sa scufundam vasul Auschwitz, deoarece echipajul lui Auschwitz, ca Beate Klarsfeld, Wiesenthal, Elie Wiesel si restul s-au luptat intre ei, boxand si loving cu pumnii, iar vasul Auschwitz navigand intre ice-bergi si ei, pana la sfarsit l-au parasit. Au inceput sa dea jos steagul vasului de lupta Auschwitz. Au dat jos placarda , au dat jos memorialul pentru 4 milioane si l-au inlocuit cu unul mai mic, de 1 milion. Evident ca acesta nu este finalul istoriei. Sunt convins ca e doar un “memorial interim”. Cred ca e de carton si acesta, daca il privesti indeaproape, deoarece ce sens are sa irosesti pe el bani cand sti ca peste cateva luni iarasi trebuie schimbat. Va trebui sa il schimbe , evident. Nu afirm ca numai un milion, nu sunt dispus sa dau niciun numar de morti la Auschwitz. Rusii ne-au ajutat. Ei au publicat in septembrie anul trecut, registrele mortuare de la lagar. Aceasta a fost o lovitura fatala pentru vasul de razboi Auschwitz, pentru echipajul sau , deoarece rusii, prin publicarea registrelor mortuareale lagarului Auschwitz, care acopera anul 1942 complet, anul 1943 aproape complet, anul 1944 incomplet, au aratat ca prin aceste 46 de registre, ca au fost 74.000 de morti. 74.000 de morti din toate cauzele. Acum profesorul evreu Arno Mayer, pe care il respect, e unul dintre cei care au reusir sa participe la programul de televiziune organizat de Sender Freies Berlin, el n-a fost dez-invitat ca mine, deci e sigur, e o.k. Arno Mayer de la Universitatea din Princeton, ne spune in cartea sa”De ce nu s-a intunecat cerul?”, ca din cei care au murit la Auschwitz si in alte lagare de concentrare, probabil mai mult de jumatate au murit din cauze naturale, ceea ce poti numi cauze naturale in timp de razboi. Evident, fraza e suspecta. Insa aceasta inseamna ca mai putin de jumatate au fost omorati; ce inseamna ca mai putin de jumatate din cei 74.000 de morti au fost omorati la Auschwitz? Sa fim generosi si sa spunem ca posibil ca au fost omorati la Auschwitz in perioada de trei ani 40.000 . Un bilant foarte trist! Asta e o crima grava. E aproape tot atata cat am omorat noi englezii la Hamburg intr-o singura noapte. Aceasta inseamna a reduce lucrurile la dimensiunile lor reale. Cand nemtii folosesc temutul cuvant “Relativieren”, ceea ce inseamna sa incerci sa compari lucrurile, incerci sa persiflezi lucrurile, raspunsul este: da, reduc legenda la dimensiunile reale, deoarece aceasta este functia unui istoric. Winston Churchill el insusi a spus ca functia unui istoric este sa afle ce s-a intamplat si de ce s-a intamplat. Istoricii germani n-au inceput nici macar sa urce pe cea mai joasa treapta a scarii. Ei inca nu au aflat ce s-a intamplat. Toti credeau numarul de morti la Auschwitz ca fiind de 4 milioane, pana cand cineva din Israel i-a chemat si le-a spus: - Oh, nu ! Nu 4 milioane, ci numai un milion.” - Da, un milion. Institut fur Zeit Gesichte in Munchen: Un milion! Noi intotdeauna am plecat de la aceasta premisa. “Wir sind immer davon ausgegangen.” Asta este ce au declarat presei, ca ei mereu au plecat de la un milion, dar presa n-a auzit. Apoi au uitat sa spuna acest lucru propriului lor guvern si desigur ca n-au spus nici poporului german, iar acum populatia germana se intreaba: de acord, dar ce se intampla cu cele 6 milioane?”
Oh, cele 6 milioane ?… Totalul nu se schimbă! Rămân tot 6!
Ca si cum te duci la băcănie să cumperi 6 kg de cartofi şi tot ce primeşti sunt două kg în pungă, dar băcanul vrea plata pentru 6 kg… Asta este ce s-a întâmplat cu populaţia germană: a avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri compensaţii pentru 6 milioane de morţi, ca şi băcanul care spune: “Trebuie să plătiţi pentru 6 kg… indiferent de cât aţi primit.” În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să consideraţi asta ca pe o pungăşie… Asta este ce se întâmplă acum în Germania. Ei menţin în continuare totalul de 6 milioane şi populaţia germană este mai departe informată că au fost gazaţi 6 milioane, deşi toată evidenţa merge în sens contrar.
Pentru mine Auschwitz nu mai e important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat ca şi vaporul “Arizona” la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai şi vă uitaţi la el, cu o parte din el încă deasupra mării, marcând locul unei mari legende. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun : “Mai jos, acolo, e vaporul Auschwitz, despre care oamenii au auzit cea mai incredibilă legendă timp de 50 de ani
şi pe care până la urmă l-a părăsit echipajul.”
De ce nu trebuie să credem ?
Mai întâi aţi aflat de la LEUCHTER RAPORT. Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley. Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din Cambrige şi în timpul celui de-al II-lea război mondial a lucrat la serviciul de informaţii, ocupat cu descifrarea codului duşman GCHQ (Government Communication Headquarters). Vă puteţi întreba ce legătură are această împrejurare cu Auschwitz?
Are o mare legătură! Oamenii au dreptul să ne întrebe: cum putem noi să ştim că germanii n-au distrus toate documentele privind gazările? Să presupunem că au făcut-o, deşi, credeţi-mă, nu le-ar fi fost uşor. Duceţi-vă
odată la Pennsylvania Avenue, la arhiva naţională, şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane ce sunt acolo, 15, 25, 50.000 kg de documente. Chiar dacă distrugi originalul, mai sunt 5-6 copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnal de zi. Sunt scrisori scrise celor de acasă. De aceea am spus de 20 de ani: “Plătesc 1000 de lire sterline oricui aduce un singur document de război, din care să decurgă că Adolf Hitler a ştiut de Aushwitz sau de ceva legat de ce se spune că se întâmplă acolo.” Şi am repetat asta la televiziune. Chiar am ţinut la mine în buzunar şi am arătat 1000 de lire sterline, însă nu a apărut nicio dovadă…
Dar să presupunem totuşi că germanii au distrus toate documentele privinda gazare. De acord. Dar la această ipoteză avem un răspuns surprinzător: în timpul războiului noi, englezii, citeam toate mesajele codificate germane. Noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3000 experţi, care au descifrat codurile duşmane, si au înregistrat fiecare document german telegrafiat şi tot ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Bergen-Helsen şi alte lagăre de concentrare, pe de o parte, pe de alta, cu centrala lagărelor din Berlin, Wirtshaft –und Verwaltunghauptamz, Oswald Pohl.
Exact asta am reuşit, doamnelor şi domnilor. Noi, englezii, am reuşit să descifrăm codul SS-ului i am citit comunicările zilnice între comandamentul de la Auschwitz şi centrala din Berlin, şi la fel de la toate celelalte lagăre de concentrare, şi ştiam încă de atunci exact ce comunică Berlinul şi ce se întâmplă la Auschwitz.
Textele tuturor acestor telegrame se găsesc în arhiva serviciului britanic de informaţii. Nu cunoa tem cuvînt cu cuvînt ce con in acele mesaje, deoarece guvernul britanic, din motive pe care noi numai le putem bănui, a refuzat să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost suficient de amabili ca într-un apendix la vol. II al istoriei serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ce putem conclude din aceste telegrame.
În fieare zi în telegramele trimise din lagărele de concentrare la Berlin, se comunica : numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în lagăr, numărul prizonierilor care au părăsit lagărul în acea zi, numărul prizonierilor rămaşi în lagăr la sfârşitul zilei şi, în plus, la categoria a IV-a era rubrica intitulată “Alte pierderi” (Abgange
aller Alt). Serviciul de informaţii a dedus că aceste “Alte pierderi” erau în cea mai mare parte cauzate de moarte. Iată ce declară istoria oficială britanică: “În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi se datorau bolilor. Restul erau execuţii, ce sunt descrise ca împuşcare sau spânzurare. Nu e nici o referire la gazare la Auschwitz.”
Ni s-a spus mereu că Auschwitz, marele vapor Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, a fost un punct terminus pentru milioane de oameni(Endstation). Că trenurile soseau la Auschwitz cu mulţime de bieti oameni neajutora i care, bineînţeles, toţi erau evrei. De acolo erau canalizaţi la gazare. Nici un singur cuvânt însă despre aceste mi cări în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat în anii 1942 şi 1943. Dar aţi citit în presă vreo referire la vreuna din aceste concluzii ale guvernului britanic?!
Cred că a dovedit mult curaj prof. Hinsley că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor şi să iasă din ananghie fără să fi spus că “nu există nici o referire la gazare la Auschwitz.” Dar a spus-o! Un om brav.
Dar ce să spunem de martorii oculari? Martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate ? Am ţinut seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere de gazare la Dachau, când astăzi până şi oficialitatea recunoaşte că la Dachau nu au fost camere de gazare. Dar ce să mai spunem de fotografii? Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania aici, astă seară, în audienţă, aşa că doresc să povestesc un episod care mi-a cauzat o deosebită plăcere în ultimile zile, şi anume :
“La televiziunea germană s-au dat 4 sau 5 filme în luna mai în acest an. Un cuplu deosebit de antipatic, Lea Rousch şi Eberhard Jacker. Lea Rousch e un binecunoscut jurnalist de televiziune evreu în Germania şi numai întâmplător mai urât decât Simon Wisenthal însuşi. Eberhard Jecker a fost istoric consultant şi consilier, iar Lea Rousch a fost persoana ce fără discuţie a pregătit cele 4-5 groteşti spectacole. Avea titlul DER
TOD – EIN MEISTER AUS DEUTSCHLAND (Moartea – un maestru din Germania. Un episod special în a doua parte a filmului de 35 de minute arată o grămadă de evrei din România, încărcaţi într-un tren într-o gară. Evreii sunt fotografia i într-un vagon deschis de cărbuni, iar vocea anunţă : “Iată-i pe evreii transportaţi la lagărele de exterminare de la Treblinka şi Auschwitz”. A trebuit să-i scriu lui Eberhard Jaecker următoarea
scrisoare :
“Dragă profesore Jaecker, drag coleg, Mi s-a atras atenţia că fotografia folosită în film de dvs. nu reprezintă evrei din România, încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare ale gării centrale din Hamburg, veţi putea vedea că de fapt platforma din gara Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una şi aceeaşi cu cea din fotografia dvs. şi titlul corect ar fi trebuit să fie : Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face o
expediţie de cumpărături în Ruhr”.
Acesta este adevărul. Şi am scris prof. Jaecker :”dacă nu mă credeţi, la proxima vizită ce o faceţi la Hamburg, mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea acea fotografie între cele de pe pereţi, ilustrând cu oarecare nostalgie aspecte din timpul ocupaţiei aliate. Cumva asta v-a fost sursa de informa ii? Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările la arhive şi mai puţin la
restaurantele staţiilor feroviare”.
E foarte plăcut să fii istoric. Cum vedeţi, ai momente de amuzament. La recenta vizită la Freiburg luna trecută în septembrie, am văzut un foarte vechi prieten, şeful departamentului de istorie de la Universitatea din Freiburg, în Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei. În privat, nu în public. Mă invită şi acasă la o sticlă de vin şi la discuţii până la 2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând texte. În public,
evident, nu vor să apară cu mine nici morţi, însă în privat au nevoie de mine. Şi iubitul prof. Bernd Martin mi-a fost prieten de 20 de ani şi-mi spune :
“Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori”.
Eu răspund :” Ei, şi ?”
El zice : “Acuma şeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani “.
Îi răspund : “Oh, vorbeai de Frantisek Piper ?”.
El zice : “Oh, da, Frantisek Piper, un foarte intim prieten al meu de mulţi ani ; şi-mi amintesc ultima oară când am fost să văd Auschwitz I; acesta e blocul ce se arată turiştilor. Irving, sunt camere de gazare. Au fost camere de gazare, nu e nici un dubiu.”
Zic :”Auschwitz I, evident, e o problemă. Şi i-am spus aceasta lui Frantisek Piper.”
I-am spus : “Herr Piper, eşti om inteligent, m-am uitat la crematoriu acolo, şi ceea ce arăţi turiştilor drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e fals, nu-i aşa ? (Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an).
Martin mi-a răspuns : “Însă Piper (omul care a ordonat reducerea numărului de la 4 milioane la un milion), a răspuns : “Fie vorba între noi, ai dreptate ! A trebuit să le construim pentru turişti”.
Ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor? Un istoric german care acceptă că AUSCHWITZ I, “DER
STAMMLAGER AUSCHWITZ, CREMATORIUL ŞI CAMERELE DE GAZARE, CARE SUNT ARĂTATE TURIŞTILOR DIN TOATĂ LUMEA, SUNT FALSURI POST-BELICE PENTRU BENEFICIUL TURISMULUI. E ceva ce dintotdeauna am bănuit, în mod special “un ceva” ce am bănuit de la apariţia acelui “LEUCHTER RAPORT” ce mi-a ajuns în mână.
Însă prof. Martin, istoricul german (Domnul să-l binecuvânteze), a mai spus : “Mr. Irving, evident însă că acesta este adevărat numai în privinţa lui Auschwitz I. La Birkenau (3-5 km distanţă) erau camere de gazare”
Nu s-a gândit la logica întrebare : De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă ? Cine sunt acuma proştii-falsii ?
Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii !
Dar trebuie să admit că numai în dimineaţa următoare “mi-a căzut fisa” , când scriam o notă privind conversaţia cu prof. Martin. Brusc mi-am dat seama de cele spuse de el. Aici aveam un istoric german ce acceptă absurda abominaţie că e absolut normal ca să fie arătate turiştilor camere de gazare contrafăcute.
Este o ofensă criminală (un delict) a afirma aşa ceva în Germania de astăzi. Contra mea există o asemenea acuzaţie, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la Loewenbrau în Muenchen. Nu e singurul motiv. Am instigat la demonstraţie plecând de la hotel Hohenzollern din Muenchen – cum sună acuzaţia poliţiei : “David Irving încearcă să facă manifestaţie de stradă pentru a celebra ziua de naştere a lui
Adolf Hitler la 21 aprilie”.
În orice caz, am scris prof. Martin :
“Te rog să-mi confirmi în scris ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect. Aştept răspuns”.
Nu cred că mă va urma pe platformă. E prea departe.
Cum spun, echipajul fuge de pe vapor. Putem să-l părăsim, se scufundă ca Graf von Spee. Putem continua să-l ţintim cu torpile, dar nu mai e nevoie. Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi dau seama că sunt complet în aer cu istoria lui Auschwitz, şi disperaţi, încearcă să repare avariile. Îşi retrag întreaga armată de mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a II-a ; devine periculos pentru ei.
Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, m-a întrebat :
“La ce lucrezi acum ?”
Îi spun : Pregătesc biografia lui Goebels, ministrul propagandei naziste.
De fapt vă fac o destăinuire, domnilor şi doamnelor, că am primit de la ruşi – sunt singura persoană care posedă jurnalul lui Goebels pentru tot anul 1938 – 1000 de pagini extraordinare, scrise de mână. Deoarece când citeşti jurnalul lui Goebels înţelegi mai bine caracterul lui Hitler. De exemplu : Câteva zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebels are o plângere. El spune că Heydrich a ordonat să fie executate câteva persoane. Fuehrerul a aflat şi e furios. Interesant. Este exact ceea ce noi am bănuit întotdeauna : garnitura secundă face execuţii, Hitler află de aceasta mai târziu.
Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune : “Foarte interesant, d-le Irving, dar ştii cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg ?” “Cine ?” , întreb. “Primul mare amor al lui Goebels. A fost înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au aflat cine e. Aşa sunt lucrurile în Germania. E criminal”.
Eu zic : “Deci e Anke Starhelm ?”
El spune : “Corect. Ea a murit aici acum 30 de ani. Jos în Freiburg trăieşte o femeie bătrână care a fost bună prietenă a lui Anke Starhelm, şi ea i-a lăsat toate scrisorile”.
“Aha !”.
Inutil să vă spun că 24 de ore mai târziu eram mândrul posesor al scrisorilor şi fotografiilor.
Aşa se procedează, doamnelor şi domnilor, deoarece, încă odată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt interesat numai ce spun documentele.
Oh, cele 6 milioane ?… Totalul nu se schimbă! Rămân tot 6!
Ca si cum te duci la băcănie să cumperi 6 kg de cartofi şi tot ce primeşti sunt două kg în pungă, dar băcanul vrea plata pentru 6 kg… Asta este ce s-a întâmplat cu populaţia germană: a avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri compensaţii pentru 6 milioane de morţi, ca şi băcanul care spune: “Trebuie să plătiţi pentru 6 kg… indiferent de cât aţi primit.” În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să consideraţi asta ca pe o pungăşie… Asta este ce se întâmplă acum în Germania. Ei menţin în continuare totalul de 6 milioane şi populaţia germană este mai departe informată că au fost gazaţi 6 milioane, deşi toată evidenţa merge în sens contrar.
Pentru mine Auschwitz nu mai e important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat ca şi vaporul “Arizona” la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai şi vă uitaţi la el, cu o parte din el încă deasupra mării, marcând locul unei mari legende. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun : “Mai jos, acolo, e vaporul Auschwitz, despre care oamenii au auzit cea mai incredibilă legendă timp de 50 de ani
şi pe care până la urmă l-a părăsit echipajul.”
De ce nu trebuie să credem ?
Mai întâi aţi aflat de la LEUCHTER RAPORT. Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley. Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din Cambrige şi în timpul celui de-al II-lea război mondial a lucrat la serviciul de informaţii, ocupat cu descifrarea codului duşman GCHQ (Government Communication Headquarters). Vă puteţi întreba ce legătură are această împrejurare cu Auschwitz?
Are o mare legătură! Oamenii au dreptul să ne întrebe: cum putem noi să ştim că germanii n-au distrus toate documentele privind gazările? Să presupunem că au făcut-o, deşi, credeţi-mă, nu le-ar fi fost uşor. Duceţi-vă
odată la Pennsylvania Avenue, la arhiva naţională, şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane ce sunt acolo, 15, 25, 50.000 kg de documente. Chiar dacă distrugi originalul, mai sunt 5-6 copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnal de zi. Sunt scrisori scrise celor de acasă. De aceea am spus de 20 de ani: “Plătesc 1000 de lire sterline oricui aduce un singur document de război, din care să decurgă că Adolf Hitler a ştiut de Aushwitz sau de ceva legat de ce se spune că se întâmplă acolo.” Şi am repetat asta la televiziune. Chiar am ţinut la mine în buzunar şi am arătat 1000 de lire sterline, însă nu a apărut nicio dovadă…
Dar să presupunem totuşi că germanii au distrus toate documentele privinda gazare. De acord. Dar la această ipoteză avem un răspuns surprinzător: în timpul războiului noi, englezii, citeam toate mesajele codificate germane. Noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3000 experţi, care au descifrat codurile duşmane, si au înregistrat fiecare document german telegrafiat şi tot ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Bergen-Helsen şi alte lagăre de concentrare, pe de o parte, pe de alta, cu centrala lagărelor din Berlin, Wirtshaft –und Verwaltunghauptamz, Oswald Pohl.
Exact asta am reuşit, doamnelor şi domnilor. Noi, englezii, am reuşit să descifrăm codul SS-ului i am citit comunicările zilnice între comandamentul de la Auschwitz şi centrala din Berlin, şi la fel de la toate celelalte lagăre de concentrare, şi ştiam încă de atunci exact ce comunică Berlinul şi ce se întâmplă la Auschwitz.
Textele tuturor acestor telegrame se găsesc în arhiva serviciului britanic de informaţii. Nu cunoa tem cuvînt cu cuvînt ce con in acele mesaje, deoarece guvernul britanic, din motive pe care noi numai le putem bănui, a refuzat să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost suficient de amabili ca într-un apendix la vol. II al istoriei serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ce putem conclude din aceste telegrame.
În fieare zi în telegramele trimise din lagărele de concentrare la Berlin, se comunica : numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în lagăr, numărul prizonierilor care au părăsit lagărul în acea zi, numărul prizonierilor rămaşi în lagăr la sfârşitul zilei şi, în plus, la categoria a IV-a era rubrica intitulată “Alte pierderi” (Abgange
aller Alt). Serviciul de informaţii a dedus că aceste “Alte pierderi” erau în cea mai mare parte cauzate de moarte. Iată ce declară istoria oficială britanică: “În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi se datorau bolilor. Restul erau execuţii, ce sunt descrise ca împuşcare sau spânzurare. Nu e nici o referire la gazare la Auschwitz.”
Ni s-a spus mereu că Auschwitz, marele vapor Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, a fost un punct terminus pentru milioane de oameni(Endstation). Că trenurile soseau la Auschwitz cu mulţime de bieti oameni neajutora i care, bineînţeles, toţi erau evrei. De acolo erau canalizaţi la gazare. Nici un singur cuvânt însă despre aceste mi cări în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat în anii 1942 şi 1943. Dar aţi citit în presă vreo referire la vreuna din aceste concluzii ale guvernului britanic?!
Cred că a dovedit mult curaj prof. Hinsley că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor şi să iasă din ananghie fără să fi spus că “nu există nici o referire la gazare la Auschwitz.” Dar a spus-o! Un om brav.
Dar ce să spunem de martorii oculari? Martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate ? Am ţinut seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere de gazare la Dachau, când astăzi până şi oficialitatea recunoaşte că la Dachau nu au fost camere de gazare. Dar ce să mai spunem de fotografii? Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania aici, astă seară, în audienţă, aşa că doresc să povestesc un episod care mi-a cauzat o deosebită plăcere în ultimile zile, şi anume :
“La televiziunea germană s-au dat 4 sau 5 filme în luna mai în acest an. Un cuplu deosebit de antipatic, Lea Rousch şi Eberhard Jacker. Lea Rousch e un binecunoscut jurnalist de televiziune evreu în Germania şi numai întâmplător mai urât decât Simon Wisenthal însuşi. Eberhard Jecker a fost istoric consultant şi consilier, iar Lea Rousch a fost persoana ce fără discuţie a pregătit cele 4-5 groteşti spectacole. Avea titlul DER
TOD – EIN MEISTER AUS DEUTSCHLAND (Moartea – un maestru din Germania. Un episod special în a doua parte a filmului de 35 de minute arată o grămadă de evrei din România, încărcaţi într-un tren într-o gară. Evreii sunt fotografia i într-un vagon deschis de cărbuni, iar vocea anunţă : “Iată-i pe evreii transportaţi la lagărele de exterminare de la Treblinka şi Auschwitz”. A trebuit să-i scriu lui Eberhard Jaecker următoarea
scrisoare :
“Dragă profesore Jaecker, drag coleg, Mi s-a atras atenţia că fotografia folosită în film de dvs. nu reprezintă evrei din România, încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare ale gării centrale din Hamburg, veţi putea vedea că de fapt platforma din gara Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una şi aceeaşi cu cea din fotografia dvs. şi titlul corect ar fi trebuit să fie : Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face o
expediţie de cumpărături în Ruhr”.
Acesta este adevărul. Şi am scris prof. Jaecker :”dacă nu mă credeţi, la proxima vizită ce o faceţi la Hamburg, mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea acea fotografie între cele de pe pereţi, ilustrând cu oarecare nostalgie aspecte din timpul ocupaţiei aliate. Cumva asta v-a fost sursa de informa ii? Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările la arhive şi mai puţin la
restaurantele staţiilor feroviare”.
E foarte plăcut să fii istoric. Cum vedeţi, ai momente de amuzament. La recenta vizită la Freiburg luna trecută în septembrie, am văzut un foarte vechi prieten, şeful departamentului de istorie de la Universitatea din Freiburg, în Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei. În privat, nu în public. Mă invită şi acasă la o sticlă de vin şi la discuţii până la 2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând texte. În public,
evident, nu vor să apară cu mine nici morţi, însă în privat au nevoie de mine. Şi iubitul prof. Bernd Martin mi-a fost prieten de 20 de ani şi-mi spune :
“Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori”.
Eu răspund :” Ei, şi ?”
El zice : “Acuma şeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani “.
Îi răspund : “Oh, vorbeai de Frantisek Piper ?”.
El zice : “Oh, da, Frantisek Piper, un foarte intim prieten al meu de mulţi ani ; şi-mi amintesc ultima oară când am fost să văd Auschwitz I; acesta e blocul ce se arată turiştilor. Irving, sunt camere de gazare. Au fost camere de gazare, nu e nici un dubiu.”
Zic :”Auschwitz I, evident, e o problemă. Şi i-am spus aceasta lui Frantisek Piper.”
I-am spus : “Herr Piper, eşti om inteligent, m-am uitat la crematoriu acolo, şi ceea ce arăţi turiştilor drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e fals, nu-i aşa ? (Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an).
Martin mi-a răspuns : “Însă Piper (omul care a ordonat reducerea numărului de la 4 milioane la un milion), a răspuns : “Fie vorba între noi, ai dreptate ! A trebuit să le construim pentru turişti”.
Ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor? Un istoric german care acceptă că AUSCHWITZ I, “DER
STAMMLAGER AUSCHWITZ, CREMATORIUL ŞI CAMERELE DE GAZARE, CARE SUNT ARĂTATE TURIŞTILOR DIN TOATĂ LUMEA, SUNT FALSURI POST-BELICE PENTRU BENEFICIUL TURISMULUI. E ceva ce dintotdeauna am bănuit, în mod special “un ceva” ce am bănuit de la apariţia acelui “LEUCHTER RAPORT” ce mi-a ajuns în mână.
Însă prof. Martin, istoricul german (Domnul să-l binecuvânteze), a mai spus : “Mr. Irving, evident însă că acesta este adevărat numai în privinţa lui Auschwitz I. La Birkenau (3-5 km distanţă) erau camere de gazare”
Nu s-a gândit la logica întrebare : De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă ? Cine sunt acuma proştii-falsii ?
Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii !
Dar trebuie să admit că numai în dimineaţa următoare “mi-a căzut fisa” , când scriam o notă privind conversaţia cu prof. Martin. Brusc mi-am dat seama de cele spuse de el. Aici aveam un istoric german ce acceptă absurda abominaţie că e absolut normal ca să fie arătate turiştilor camere de gazare contrafăcute.
Este o ofensă criminală (un delict) a afirma aşa ceva în Germania de astăzi. Contra mea există o asemenea acuzaţie, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la Loewenbrau în Muenchen. Nu e singurul motiv. Am instigat la demonstraţie plecând de la hotel Hohenzollern din Muenchen – cum sună acuzaţia poliţiei : “David Irving încearcă să facă manifestaţie de stradă pentru a celebra ziua de naştere a lui
Adolf Hitler la 21 aprilie”.
În orice caz, am scris prof. Martin :
“Te rog să-mi confirmi în scris ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect. Aştept răspuns”.
Nu cred că mă va urma pe platformă. E prea departe.
Cum spun, echipajul fuge de pe vapor. Putem să-l părăsim, se scufundă ca Graf von Spee. Putem continua să-l ţintim cu torpile, dar nu mai e nevoie. Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi dau seama că sunt complet în aer cu istoria lui Auschwitz, şi disperaţi, încearcă să repare avariile. Îşi retrag întreaga armată de mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a II-a ; devine periculos pentru ei.
Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, m-a întrebat :
“La ce lucrezi acum ?”
Îi spun : Pregătesc biografia lui Goebels, ministrul propagandei naziste.
De fapt vă fac o destăinuire, domnilor şi doamnelor, că am primit de la ruşi – sunt singura persoană care posedă jurnalul lui Goebels pentru tot anul 1938 – 1000 de pagini extraordinare, scrise de mână. Deoarece când citeşti jurnalul lui Goebels înţelegi mai bine caracterul lui Hitler. De exemplu : Câteva zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebels are o plângere. El spune că Heydrich a ordonat să fie executate câteva persoane. Fuehrerul a aflat şi e furios. Interesant. Este exact ceea ce noi am bănuit întotdeauna : garnitura secundă face execuţii, Hitler află de aceasta mai târziu.
Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune : “Foarte interesant, d-le Irving, dar ştii cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg ?” “Cine ?” , întreb. “Primul mare amor al lui Goebels. A fost înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au aflat cine e. Aşa sunt lucrurile în Germania. E criminal”.
Eu zic : “Deci e Anke Starhelm ?”
El spune : “Corect. Ea a murit aici acum 30 de ani. Jos în Freiburg trăieşte o femeie bătrână care a fost bună prietenă a lui Anke Starhelm, şi ea i-a lăsat toate scrisorile”.
“Aha !”.
Inutil să vă spun că 24 de ore mai târziu eram mândrul posesor al scrisorilor şi fotografiilor.
Aşa se procedează, doamnelor şi domnilor, deoarece, încă odată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt interesat numai ce spun documentele.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu